Episoade

Studenția în România. Geneza a continuat

 

Zis și făcut. Am revenit acasă cu ideea de a merge în România, lucru cert, în Cluj, la studii. La alt oraș nici că putea să-mi fie gândul. Am rămas entuziasmat și plăcut surprins, de oraș, de profii care povesteau atât de interesant, prezentând oportunități diverse, pe care le puteam descoperi și cu ajutorul cărora puteam crește atât omul cât și personalitatea din noi. Un fapt pe care îl urmăream. Explicația rezidă în faptul că în perioada liceului eram un tânăr activ, implicat, voluntar în o mulțime de proiecte, iar Clujul îmi oferea aceste posibilități pe care le urmăream cu ardoare să le explorez. Eram mult mai tânăr, România era prima țară străină vizitată de mine, iar Clujul zici că era rupt dintr-o poveste. Toate “complotau” și mă instigau la venirea aici.

Discuția cu părinții a fost una deschisă. Le-am prezentat dezavantajele pe care le-am identificat dar și avantajele, acestea din urmă, fiind mai multe la număr. Durerea inimii de mamă am simțit-o instantaneu. Cum feciorul ei, care mai mereu era în preajmă, să plece? Cine avea să-i ofere bucuria de a-i servi zeama cea de weekend, alături de un pahar de vin roșu, scos de tata din pivniță? Ce o să mănânce băiatul ei? Acestea dar și alte întrebări, reprezentau o durere de cap, pentru a mea maică. Vă întrebați probabil, tata ce a zis? De fire, este un om care are încredere în ceea ce urmează să fac. Știam că indiferent de decizia luată, mă voi bucura de susținerea lui și de o slovă dulce, sub forma unui sfat. Mamei însă, îi place să analizeze situația din mai multe perspective, să facă pronosticuri și să ia în calcul varietatea posibilităților. Să o numim gândire mai la rece!

Cu un oarecare șoc, m-am bucurat să aflu că părinții mei, îmi oferă sprijinul lor, atât moral, cât și cel financiar, găsind părerea mea drept una informată, bine gândită, și favorabilă. Am să fac aici o mică paranteză, pentru a spune că susținerea celor care ți-au oferit viață și toată dragostea lor, adică părinții, este o forță uriașă. Ea te motivează să mergi mai departe, să crezi în tine, să depui și mai mult efort, dar cel mai important să fii tu, acel tu pe care l-au supravegheat când a făcut primii pași, a spus primul cuvânt sau a tras pisica vecinului de coadă.

Anul terminal, cel de-al 12, s-a scurs repede. Se zice că timpul trece repede pentru cei care nu fac nimic, sau aproape nimic. Deși pe lângă teme, mersul la ore, ieșirile cu prietenii, orele în care descopeream arta culinăriei, în căminul din orășelul în care am stat pe parcusul celor trei ani de liceu, inițiate cu clasicii cartofi prăjiți sau ochiuri, paste sau iarăși cartofi, eu tot încă aveam timp, timp în care îmi imaginam cum o să fiu student. Ce materii aș putea să am? Cum vor fi profii? Ce interacțiune voi avea cu viitorii colegi, pornind de la diferențele culturale? Erau într-o oarecare măsură ore roz: de visat, de imaginat. Căutam poze pe google cu orașul de care eram îndrăgostit până la urechi, pentru a calma nebuloasa din mine de nerăbdare.

Pregătirea pentru examenul de bacalaureat era în toi. Mulți se stresau, și eu mă stresam. Cum altfel? Trebuia să obțin rezultate bune și foarte bune. Însă până la urmă, vorba vine, în acea perioadă n-am rupt cărțile. Era în mine în acele momente, o încredere teribilă, în propriile forțe că voi reuși. Chiar și fără ore infinite de pregărire. Știam ce pot. Într-o oarecare măsură, această încredere mi-a jucat și o farsă pe alocuri. Rezultatele au fost mai slabe decât m-am așteptat eu. Cu puțin, dar au fost. Însă așa cum o fac mereu, am fost asumat, și mi-am zis însumi, că: acestea sunt materiale, cu acestea lucrăm, fapt care desemna înaintarea mea drept potențial candidat la una sau mai multe univerisități din România, în calitate de student, cu rezultatele pe care le-am obținut. Au existat tentative de contestație, în special la limba franceză, însă din câte se părea, lucrarea în sine nu a prezentat suficiente argumente pentru a lua încă un punct, în acordarea notei maxime. Dar nu port ranchiună omului care mi-a verificat. Până la urmă, trebuie să-I respect, are un statut al unui om din învățământ.

Vara anului 2015, alerga într-un ritm alert, iar treptat se apropia luna august, lună în care trebuia să înaintez, prin intermediul consulatului, dosarul la una sau mai multe oferte din România. Zis și făcut. Venise și ziua în care trebuia să depun actele.  Ora 6 dimineața, o mașină mai veche a unui cunoscut, albă cu trei tineri, frumoși, veseli și dornici de a învăța în România parcurgeau cu încredere drumul spre consulat. Eu, prietenul meu cel mai bun și încă un prieten de-al nostru, pe parcursul drumului cântam cât de tare puteam, scoteam limba pe geam și abia așteptam să ajugem la destinația finală. Mașina era ca racheta, iar noi în ea: piloți. Odată ajunși, am realizat că de fapt nu era ceea la ce ne așteptam…

Episodul ”Studenția în România” este unul interesant, dar lung, de aceea am decis că acesta va fi delimitat în mai multe părți. Prima parte o poți citi, aici. Stai aproape, căci aventura încă nici miezul nu și l-a cunoscut. În continuare e despre efort și greutate dar în același timp multă dăruire, pasiune și speranță.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *