Episoade

Studenția în România. Drumul către master. Partea 1

Eșecurile. Cu toții le avem, pe mulți ne macină, ne trag în jos, ne determină să fim creatorii unor noi întrebări care nu fac decât să le aprofundeze și să le ofere complexitate. Perioada în care am fost student la Sibiu nu a fost o excepție în acest sens. Am cules eșecuri și datorită acestui fapt am învățat să fiu mai puternic. Am realizat că principiul: mai bine să regreți că ai făcut ceva, decât că n-ai făcut, este unul reprezentativ pentru mine.

Oarecum experiența mea de viitor student a început ca un eșec: nu am fost admis în orașul în care optam cu atâta tărie, Cluj. Am preferat însă să-l îmbrac în cu totul alte haine, să-l accesorizez și să-l numesc oportunitate. Treptat și-a intrat în rol și mi-a mărturisit că este mai bine așa. Atât pentru el, cât și pentru mine.

Venirea în Cluj, devenise un scop atât din perspectiva masterului, unul de calitate și deschizător de drumuri, cât și a orașului în sine, unul care oferă multe oportunități, posibilități și experiențe, dacă investești străduință, muncă și disciplină, ca mai apoi să culegi roade dulci și mustoase.

Am studiat ofertele în ceea ce privește facultățile și m-am oprit la Comunicare și Relații Publice. Dacă te întrebi de ce, te invit să cunoști detaliile care se ascund în spatele deciziei, aici. Îmi doream să explorez orașul din postura de student și să-i cutreier străzile în lung și lat. De asemenea nu excludeam și o viitoare dezvoltare în domeniul studiilor euroepene pe partea de proiecte europene. Am pregătit toate actele necesare și am decis să i-au trenul. Se întâmpla în ultima zi prevăzută din calendar pentru depunerea de acte.

Ora 5 dimineața, soarele se freca pe la ochi, la fel și eu în timp ce-mi sorbeam ceaiul și mâncam cu greu din terciul de ovăz. Îmi doream o porție de somn, nu de terci. M-am asigurat că le am pe toate: bani, acte, bilet, capul (vorba asta o am de la bunica și înseamnă să nu fii căscățel în a uita ceva) și voia bună. Am mers cu o prietenă foarte bună și ea măcinată de o dorință arzătoare de a fi studentă sub cerul clujean.

Ne-am urcat în tren și ne-am pus pe povestit. Treptat soarele răsărise, se opri din a fi somnoros și acum se juca cu toți și toate. Entuziasmul faptului că sunt mai aproape de un vis, era din ce în ce mai mare cu fiecare sunet de șină de tren. Trebuie să recunosc să am ațipit pe parcurs și drept urmare mi-am revenit și m-am revitalizat. Mi-am umplut timpul cu lectură, muzică bună, povești și un mic dejun copios, al doilea la număr.

Drumul nici că l-am simțit. Odată ajuns, m-am lăsat condus de prietena mea, pentru că nu știam Clujul. Doar zona centrală ce-i drept, dar și aia vag. Prima dată cunoșteam acest frumos oraș în 2016, iar ulterior am fost doar de câteva ori, pentru câteva ore. Am luat autobuzul și am plecat spre Facultatea de Științele Politice, Administrative și ale Comunicării.  Acolo urma să ne depunem dosarul. Plecând de la ideea că era ultima zi de depunere, presupuneam că n-o să ne ciocnim de cozi lungi și amara așteptare.

Ghinion sau nu, a fost exact invers. Zeci, dacă chiar nu sute de tineri, care se agitau, verificau actele, unii zâmbeau, alții stăteau pe gânduri, însă cert era că toți se doreau studenți. Odată intrați, am fost salutați într-o manieră caldă și primitoare de voluntari. Ne-au întrebat dacă am completat formularul de admitere de pe site-ul facultății și dacă avem toate actele. Cele din urmă erau prezente fără nici un dubiu, în schimb formular nu aveam. Am fost conduși în sala de calculatoare în biblioteca facultății și ne-am pus pe completat.

Ajunși în fața comisiei care se ocupa de preluarea actelor într-o ordine necesară am fost întrebat dacă optez numai pentru o specializare, în contextul în care pot opta pentru mai multe căci am șanse conform mediei. Mi-am zis: de ce nu? Astfel, am fugit la xerox și am făcut rost de copii pentru încă un dosar, actele fiind aceleași, cu criterii de evaluare diferite.

Am stat la coadă din nou și am completat încă un formular de admitere pentru cealaltă specializare: management media. Avea direcții diferite de abordare ale comunicării, mai mult axându-se pe jurnalism, însă mă tenta acest fapt. Am reluat din nou procesul și am ajuns din nou în fața comisiei cu ambele dosare pregătite. Bucuria creștea exponențial cu verificarea fiecărui act, urmată de un acord din plecare a capului a membrului care prelua dosarul.

Toate bune și frumoase. Până la certificatul de competență lingvistică. Se uita doamna straniu, dorind să se asigure dacă acesta este sau nu, întrebându-mă. I-am confirmat faptul în sine, însă mimica de pe fața ei n-a suportat nici o modificare. Treptat am simțit cum zâmbetul îmi dispare și încep să simt cu mă îmbrățișează panica pe la spate, fără să vreau.

În urma unor telefoane s-a depistat că certificatul nu era recunoscut de către facultate în funcție cu regula consorțiului (cu alte cuvinte o serie de înțelegeri și parteneriate între universități, care garantează mobilități între studenți în ceea ce privește transferurile, bursele, proiecte comune și nu doar). Universitatea din Sibiu nu avea o astfel de legătură cu cea din Cluj, doamna afirmând că mă așteaptă în toamnă cu dosarul complet.

Conștientizam că locurile se vor ocupa și atunci nu voi beneficia de locul dorit, la specializarea spre care tindeam. Panica mă îmbrățișa mai strâns și nu-mi doream acest lucru. Părea din nou că eșecul mă paște și nu acceptam acest lucru. Totuși erau niște norme academice bine stabilite și nu prea aveam ce face. Cum avea să arate viitorul apropiat, era o luptă în care armele erau curajul, încrederea și diplomația, iar personajul cheie pentru rezolvare, eram eu însumi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *