Episoade

Pe fundalul șinelor de tren. Partea 2

Deseori se zice că dacă o experiență o începi cu stângul, atunci la sigur va merge prost. Dacă e să mă bazez pe acest fapt, atunci majoritatea oportunităților de care am avut ocazia să mă bucur și să le explorez, trebuia să nu le am. Cred cu tărie că sensul pe care îl oferim unor acțiuni sau lucruri este definitoriu. În loc să mă focusez pe faptul că posibil am început cum nu trebuie, nu mă gândesc că e făcut cu stângul, ci prefer să o numesc provocare.

Provocare a fost și ceea ce a urmat după ce am urcat în acel tren, plin de grafitti, care presupuneam că merge către Cluj, fără a întreba de cineva. Prima partea din experiența mea cu transportul feroviar, o găsești aici. După ce m-am urcat, am văzut că interiorul trenului era puțin iluminat și nu era nimeni în acel vagon. M-am așezat și am început să aștept domnul controlor. 5 minute, 10 minute, jumătate de oră și tot nimic. Deși suspiciunea începea că crească exponențial, nu i-am oferit atenție. Între timp m-am avântat în lectura cărții ”Tată sărac, tată bogat” și mă bucuram de playlist-ul deja cunoscut, dar la fel de drag.

Așa s-a scurs mai mult de oră, timp în care am început să fiu părtaș acelor suspiciuni. Cu telefonul de atunci, nici vorbă de GPS sau Google Maps. Am privit pe geam, însă noapte fiind, acest aspect nu m-a ajutat enorm de mult. Am început să caut alți oameni în celelalte vagoane, însă n-am reușit să dau de nimeni. Părea un scenariu a unui film de groază, iar eu nu mă bucuram deloc în a fi în distribuția principală. Mi-am zis că nu trebuie să intru în panică, căci la un moment dat trenul se va opri și situația va fi mai clară atunci.

La scurt timp, trenul a oprit și am decis că cobor. Observând conductorul pe peron, am întrebat unde sunt, dar mai important dacă trenul ăsta merge către Cluj. Mare mi-a fost uimirea când am aflat că trenul era unul de tip personal și nu avea direcția către Cluj. Ba mai mult, acesta m-a adus într-un orășel care nu făcea parte din traseul inițiat de mine, la câțiva zeci de kilomentri. A spune că eram șocat, e în a nu spune nimic.

Am acceptat faptul că am încurcat-o și am început să caut soluții. Domnul, amabil și cu mult bun simț, mi-a spus că va trece un tren, undeva în 3 ore care merge către Cluj. 3 ore la început de februarie, într-un orășel unde gara era în proces de modernizare iar eu nu știam nimic? Viitorul nu suna deloc bine. Totuși, știam că am de prins un tren în 3 ore, iar asta inducea o doză mică de fericire.

Recunosc, 3 ore au trecut enorm de greu. Nu puteam citi pentru că era destul de frig, muzică nici atât căci nu aveam multă baterie, deci îmi rămânea o singură variantă: să mă plimb; astfel mă puteam încălzi și petreceam timpul cu folos câtuși de puțin. În tot acel timp, am explorat și cunoscut fiecare colțișor al gării, știam aproape fiecare detaliu. Am întors și frământat gânduri, am alergat, am dansat, am cântat, am ascultat puțină muzică. Am făcut tot ce se putea face. Treptat s-a scurs și timpul de așteptare.

Când trenul și-a anunțat intrarea în gară, am început a sări în sus. Nu-mi mai simțeam degetele de la picioare de frig, însă sulfetul se încălzea de la emoția fericirii: Ionuț 1 – Aștepare 0. Când a oprit, am întrebat de cineva din pasageri dacă trenul are cursa către Cluj. Nu aveam nevoie, decât de acea confirmare. Având parte de ea, mi-am găsit un loc și am început să aștept domnul conductor. De data aceasta însă tot n-a venit. V-am speriat?

Fiți pe pace. Era o doamnă, frumoasă, cu părul castaniu și ochii căpsui, veselă și cu priviea caldă. I-am explicat situația, am rugat să mă înțeleagă deși biletul nu justifica călătoria și trebuia să plătesc. Am făcut acei ochi de mielușel, am repetat de mai multe ori că sunt student, din Republica Moldova(arătându-i de mai multe ori pașaportul) și merg prima dată la Cluj, la aniversarea celui mai bun prieten. Doamna a dat dovadă de înțelegere, oferindu-mi drept sfat să fiu mai atent pe viitor, căci puteam avea nenorocul ca următorul tren, să fie abia dimineața. I-am mulțumit mult doamnei și i-am oferit în semn de recunoștință câteva ciocolate ”Bucuria” și o îmbrățișare. Mi-a zâmbit și mi-a spus că nu era nevoie. Coincidență sau nu, era exact trenul pe care trebuia să-l iau și eu către Cluj.

Peste câteva ore, ore în care am reușit să mă încălzesc, să îmbuc ceva și să prind un răsărit minunat, unul dintre cele mai frumoase răsărituri surprinse în Cluj, mi-am sunat prietenul și i-am spus că ajung mai târziu. Ajuns în Cluj, m-a întâlnit vesel și bucuros, îndreptându-ne la el acasă. Instant m-am pus la somn. Spre seară știam că va fi nevoie de mine și de a mea pălărie. Urma să fie despre regăsire, oameni și locuri dragi, și prietenie: adevărată, puternică și vie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *