Episoade

Aparatul dentar: savoare și chin. Partea 2

Trăiesc o perioadă a vieții mele în care învăț să zâmbesc. Zilnic, mă apropii de oglindă și îmi antrenez zâmbetul dar și mușchii faciali. Uneori îmi zic câte o glumă sau îmi aduc aminte o întâmplare amuzantă și tot eu râd. Mă strădui să-i ofer atitudine zâmbetului meu. Pare absurd și anormal. Ba chiar deloc, aș spune eu. Mă familiarizez chiar și după 1 an și 2 luni cu micul meu prieten numit aparat dentar. Începutul acestei prietenii îl poți afla aici, cu unele detalii, continuitatea cărora va avea loc în ceea ce urmează.

Odată fixat acel aparat pe cerul gurii, numit disjunctor maxilar pentru extinderea arcadei superioare, după câteva luni bune, a început să se întâmple minunea (și râd cu poftă când scriu aceste rânduri). Maxilarul începea să se dilate, cât de straniu n-ar suna acest fapt. Cu fiecare săptămână, spațiul arcadei superioare creștea, eu simțind acest lucru, care părea straniu, însă era purtător de bucurie. Acest fapt reprezenta baza aparatului propriu zis, mai ales că era nevoie, ca pe penultimele măsele să-mi fie îmbrăcate niște forme circulare din fier care să susțină disjunctorul pe viitor, dar și să fie punctul în care se încuie baza aparatului. De fiecare dată glumesc că, dacă aș zbura cu avionul, în aeroport la sigur detectorul de metale nu m-ar lăsa, căci prin semnalele continue, emise de acesta, s-ar da mare party.

Lunile treceau, spațiul creștea, iar eu pe zi ce trece eram nerăbdător din cale afară. Părea că eram mai aproape de ziua în care să-mi fie aplicat aparatul, și parcă tot nu mai venea acea zi. Să vă explic puțin, ce e cu toată nerăbdarea asta. Timpul în care dinții mei nu erau poziționați în cel mai frumos și corect mod, creștea nesiguranța în mine, îmi ciobea din atitudine, deveneam subiect de batjocoră și a unor glume de prost gust. Pentru mine la un moment dat dorința de a-mi corecta dantura, mergea în tandem cu pricipiul de a face asta. Vroiam să cresc încrederea în mine, plăcerea de a zâmbi și pofta de a mă admira în unele poze făcute cu oamenii dragi, cu zâmbetul până la urechi. La acest moment, vreau să zic un mulțumesc tuturor celor care m-au susținut: moral, financiar, emoțional. Zâmbesc și iubesc să zâmbesc datorită vouă!

Ziua în care mi s-a pus aparatul dentar, cred că am să o țin minte toată viața. Era o zi de noiembrie, ușor răcoroasă dar cu un pic de soare, zi în care făceam un mare pas către o mai bună versiune a mea. Aveam emoții, dar dorință aveam și mai multă. Procedura deloc dureroasă, ba chiar plăcută, a durat circa două ore, optând pentru varianta clasică de aparat metalic, pentru că era rezistent, nu mă deranja vizual și implica mai puțini bănuți față de cel de ceramică sau safir, care într-o oarecare măsură creau mai puțin deranjament la nivel vizual. Eu însă vroiam să-l văd, să-l simt, să-l arăt în poze, să îmi creez amintiri dragi, amintiri în care suportam schimbări. Medicul a preferat să meargă în ceea ce privește elasticile care încuiau fiecare lăcățică, de pe fiecare dinte, pe un gri foarte deschis, de culoarea arcadei aparatului dentar, ca să mă acomodez vizual mai bine.

Clipa în care m-am văzut în oglindă, e greu de descris, dar am să încerc. Eram tot eu, însă de data asta cu ”ceva” în cavitatea bucală. Tare, deloc plăcut la atingere, care mă înțepa ușor în partea interioară a buzei de sus, pentru că inițial am purtat doar în partea de sus, ca cea de jos să fie acomodată după ulterioarele schimbări, arcadă pusă la 5 luni diferență față de cea de sus. În momentul în care doamna doctor mi-a spus să zâmbesc pentru a vedea cum e, am ezitat. După câteva secunde, am zâmbit cu mici lacrimi în ochi. Eram fericit că am reușit, și că de azi totul va fi mai bine. Eram recunoscător că am depus efort pentru a ajunge până aici, eram recunoscător mie, că am strâns bănuți, pentru a-mi demomstra că pot, eram recunoscător că am fost puternic tot acest timp când alții râdeau. Eram recunoscător și continui să fiu.

Primele ore au fost cele mai dureroase, atunci când ești în perioada în care simți o presiune puternică, dinții tăi par a fi din vată pentru că simt orice atingere, orice biscuit, orice cuvânt pe care încerci să-l rostești. Ușor, cu mult iaurt și banane fărâmițate, ciorbă și cereale moi, te înveți să mănânci. Lucrurile un pic mai tari ca pâinea, deși propaspătă, sunt lux. Dar cu timpul, te acomodezi, chiar și cu durerea, dinții nemaifiind atât de hipersensibili și îndrăznești să încerci și alimente un pic mai tari. Îți mai rămân frunze de salată, dar le rezolvi cu ușoare mișcări ale scobitoarei și camerei frontale a telefonului, timp în care, prietenii râd de micul ecosistem creat de pe ai tăi dinți.

Lunar mergeam la medic, pentru schimbarea arcadelor și elasticilor acestea fiind de o anumită culoare. Am trecut prin variantele de: roșu, albastru, verde, negru și chiar turcuoaz, și încă mă așteaptă atâtea culori. Abia aștept. Ziua în care merg în Sibiu, una pe lună, pentru că acolo activează doamna doctor, e o mică mare sărbătoare. Mă întreabă de fiecare dată cum e Clujul, ce mai fac, dacă n-am dureri și mă flatează cu faptul că dantura e din ce în ce mai frumoasă. Uneori povestim atât de mult și cu ardoare, că și uit că am tren înapoi spre Cluj. Când i-am zis că am scris un articol pe blog, despre aparatul dentar și cât de recunoscător îi sunt pentru munca depusă și profesionalism, a început să zâmbească, crezând că glumesc până în momentul în care i-am arătat articolul. Mi-a spus că e foarte tare și că o să fie în continuare cu ochii pe mine. Înapoi, în drum spre Cluj, sub fundalul zgomotului provocat de șinele trenului, am motiv dublu de fericire: de revedere a orașului care mi-a ”furat” 3 ani frumoși din viață și de apropiere cu pași mari către un zâmbet minunat, de care mă bucur zilnic.

Dacă îmi spunea cineva că peste ani am să mă bucur de activarea lunară a aparatului dentar, cred că aș fi râs cu multă poftă. Trăim însă imprevizibilul în fiecare zi și descoperim laturi noi ale personalității noastre. Scriu acum aceste rânduri, într-o mică părticică a web-ului, la care acum câțiva ani puteam numai să visez și zâmbesc. Zâmbesc datorită aparatului dentar care de asemenea părea un pic utopic. Acum, îmi doresc să zâmbești și tu: să-ți prețuiești zâmbetul, să-l iubești dar cel mai important: să contribui la transformarea lui într-o armă, așa a făcut-o și moldoveanul cu pălărie, care tinde către vise dar și către un zâmbet de o mie. De doruri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *