Episoade

Aparatul dentar: dulce așteptare. Partea 4

Uneori ne creăm niște limite de care noi înșine nu ne dorim să ținem cont. Cu trecerea timpului ne convingem că am făcut-o în zadar, că nu ne-a ajutat cu nimic sau că nu a fost o decizie prea bună de a crea acea limită. Când am decis ca purtător de aparat dentar de aproape 2 ani (pe 16 noiembrie se vor face exact 2) că întreaga mea experiență va fi cumulată într-o trilogie, nu credem că va apărea și cea de a 4-a parte.

Dar viața e plină de surprize.

Lunile care au decurs de la ultimul articol (13 martie) s-au dus ca un shot. Adică repede? Nu, adică dulce. Am mers lunar la doamna medic care de fiecare dată mă bucura vizual cu o altă uniformă: ba floricele, ba ciupercuțe. Chiar mor de nerăbdare să văd ce mă așteaptă luna viitoare.

De fiecare dată aleg să merg cu trenul. Îmi plac nopțile albe la nebunie. E adevărat că sunt ore solicitante. Dar ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici. În tren mă bucur de… mine. Citesc, deseori devorând mai mult de 100 de pagini în acea noapte. Ascult muzică, mai dansez pe alocuri.

Întâlnesc oameni noi. Odată am cunoscut un domn tare pasionat de tehnologie. Altădată un tânăr care iubea nespus de mult faculatatea pe care o frecvemta: ingineria electrică. Odată am cunoscut un domn, care mergea la întâlnirea cu prietenii lui la București. Un domn de peste 80 de ani, solid, cu un simț dezvoltat al umorului, îmbrăcat la sacou, vestă și pălărie, cu o geantă tip diplomat. Un adevărat domn.

Deseori fac cunoștință cu câinii care stau în zona gării. Împărțim sandwich-urile mele, ne jucăm și le povestec despre planurile mele. Sunt deschiși către afecțiune, salam și zâmbete. Am șansa să prind niște răsărituri superbe. În acele momente îmi las privirea în zare să se joace cu orizontul și să îndrăgească paleta de culori: roz, portocaliu, galben aprins, nițel mov.

Ajuns în Sibiul care m-a găzduit timp de 3 ani, încep să dau ture. Să văd ce s-a mai schimbat, să simt vibe-ul de acolo, să deschid larg brațele și să mă simt acasă. Înarmat cu un cappucino și un covrig cu ciocolată, hoinăresc luând străzile de mai multe ori la pas. Straniu sau nu, întotdeauna dau de chestii pe care nu le-am mai văzut sau întâlnit. Acest fapt mă bucură enorm.

Odată ajuns la doamna medic, mereu am pe buze aceeași întrebare: Și când îmi iau rămas bun de la prietenul meu (aparatul dentar)? Mereu îmi zâmbește și mă roagă să am răbdare. Stăm și povestim mai mult de o oră chiar și cu riscul de a scăpa trenul. Mă întreabă despre studenția la Cluj, orașul în sine, iubiri și doruri. E un om molipsitor: de energie bună, de zâmbet și de încredere în sine.

Acum sunt în plină fază de purtare a arcadelor mai dure, sau mai bine spus, mai groase. Totuși nu sunt cele de la capătul listei (cele mai dure). Deja am înaintat în poziția corectă a dinților. Cu ajutorul unor elastice îmi formez o deprindere și o poziție a cavității bucale să aibă mișcări corecte: să nu aibă tendința când rostesc cuvinte să fie ușor înclinate buzele în dreapta sau stânga au mai bine spus într-o parte. În același timp am alte arcade împletite care oferă siguranță că dinții nu vor decide într-o bună zi să renunțe să se mai miște în direcția dorită.

Cu ajutorul unor alte materiale elastice, acopăr golurile care există între dinți, astfel ca să existe o uniformitate în ceea ce pivește distanța între dinți. Așa și nu m-am despărțit de aparatul de pe cerul gurii, mai bine spus, disjunctor. E al naibii de incomod, dar al naibii de folositor. Nu o să neg că deja îl iubesc. Ne povestim unul altuia lucruri și glume. Ale lui sunt mai bune, recunosc.

Probabil vă veți întreba de ce împărășesc toate astea?

Răspunsul nu ezită să apară: pentru că îmi doresc ca toți oamenii frumoși și buni, să aibă un zâmbet minunat. Îmi doresc să scape de complexul înfățișării, să nu mai aibă reținerea de a râde în hohote, de a zâmbi în poze sau de zâmbi numai cu jumătate de gură. Atât timp cât putem să ne implicăm și să corectăm unele laturi de care nu suntem mulțumiți, haideți să o facem!

Acum, trăiesc o dulce așteptare. Și o dulce durere. Dar cum spuneam mai devreme, ceea ce nu ne omaoară…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *