Episoade

Studenția în România. În România

Noile începuturi sunt tentante și periculoase. Nu știi ce te așteaptă: dulceața succesului sau amarul eșecului. În același timp vrei să încerci și să guști din rezultat. Trebuie să recunoaștem că în mare parte datorită eșecului învățăm de cele mai multe ori. În cazul succesului, ne acomodăm cu ideea că e suficient și de atât e nevoie. Există și cazuri în care succesul ne determină să muncim mai mult, să perseverăm mai mult, să fim mai mult.

Timpul în care mă aflam în autocar, în drum spre Sibiu, unde nu știam ce mă așteaptă, dar unde știam că doresc să-mi hrănesc personalitatea cu și mai multe vise, mai multe oportunități și oameni buni, era unul generator de stări. Neștiința și fericirea se avântau într-o cursă de mașini rapide și nu se știa clar, cine va ieși învigătoare.

Totuși echilibrull îl deținea recunoștința. Am mai spus într-un alt articol dedicat experienței de viitor student în România și o repet: eram recunoscător mie; și nu doar. Eram recunoscător mie și părinților mei. Cei care m-au încurajat de fiecare dată cu dragoste și susținere, indiferent de cât de stupidă era o idee pe care o avea fiul lor. Cei care au crezut în aspirațiile visătorului pe care l-au crescut și continuă s-o facă. Recunoștință care a fost plămădită asemenea unei pâini și ulterior împărțită fiecărei persoane care a nutrit iubire și încredere în mine.

În căști îmi suna un playlist preferat, iar ochii căutau o rază de lumină. Era un apus minunat pe care n-o să-l uit. Probabil m-am legat emoțional de el, pentru că știam că de mâine voi surprinde un alt, din freamăt de dor, pur românesc. La un moment dat autocarul s-a oprit. Am stat vreo 10 minute fără a fi anunțat de ce. După încă vreo 20 de minute, s-a depistat că avea o defecțiune tehnică, din cauza căreia traseul nu putea fi continuat.

În mai puțin de jumătate de oră, venise un alt autocar cu ajutorul căruia urma să ajungem în punctul final. În toată nebunia de a schimba gențile, am ajutat câteva fete și un băiat să-și mute bagajele și astfel am pus baza unui ulterior dialog. Mergeau și ei la Sibiu, cu întârziere la fel ca mine, pe motiv că nu primiseră cămin. Am început să ne cunoaștem: de unde venim, la ce facultate am fost admiși, pentru ce cămin am optat și alte chestii aferente de noua etapă în care pășeam cu toții, numită studenție. Treptat am realizat că avem atâtea în comun și asta ne bucura.

Toți eram entuziasmați că suntem studenți, într-o țară cu atâtea oportunități și extrem de frumoasă, România. Știam că vom fi întâlniți de membrii ai asociației de basarabeni de acolo, iar acest fapt ne scăpa de nebunia de a identifica căminul și de a ajunge la el. Simțeam un dor enorm față de casă și o curiozitate cât un munte de ce mă așteaptă. După câteva ore bune de vorbit și povestit, ne-am pus un pic să dormim, căci ne aștepta încă cale lungă.

Conform instrucțiunilor primite, trebuia să coborâm lângă o benzinărie în Brașov, apropiată de autogară, de unde trebuia să preluăm un maxi taxi care ne va duce la Sibiu. Ghinion, am coborât nu acolo unde trebuia. Am fost neplăcuți suprinși de o vreme rece, posomorâtă și ploioasă. Fiind îmbrăcat subțire, am simțit cum vântul mă tachinează și asta nu mă bucura deloc. Ajunși în gară deja plouați, nedormiți și flămânzi nu știam cum să facem. Am preluat inițiativa și am mers să întreb la ghișeul cu informații.

Autogara 1 (am aflat după că așa se cheamă) era o construcție masivă și impunătoare. Ajunși la 6 dimineața, următorul mijloc de transport urma să fie peste 2 ore. Asta nu suna deloc bine, dar nu aveam de ales așa că ne-am conformat. Ne-am cumpărat niște ceai, ca să ne încălzim și fiecare a scos ce i-a pus mama la pachet. Primul mic dejun cu oameni interesanți, așa continua aventura. Cele 2 ore s-au scurs repede și urcând în maxi taxi, așteptam nerăbdători să vedem orașul în care vom adopta statutul de student.

Ploaia nu părea că vrea să încetinească, iar când am ajuns în Sibiu am observat că aici era și mai frig. Se descria o imagine minunată: arhitectură deosebită, clădiri colorate, forme diverse. Forme scăldate de ploaie și măgulite de vânt. Munți în depărtare care atingeau cerul într-un mod tainic. Părea că am luat mașina timpului și am călătorit cu câteva sute de ani în urmă.

Am fost întâlniți de un băiat tare drăguț și amabil care ne-a condus la cămin, unde ne-am lăsat bagajele la cineva dintre prietenii lui într-o cameră. Ulterior ne-am deplasat la locul unde trebuia să depunem cererile de redistribuire, rezultatele urmând să fie afișate spre seară. Completând cererile, obosiți și somnoroși, ne-a condus la el în chirie unde am fost întâlniți cu îmbrățișări, zâmbete, voie bună de către alți tineri care ne așteptau cu ceai cald și bunătățuri. Ne-am pus pe îmbucat, povestit, glumit și așteptat rezultatele. Timpul a fugit instant, iar noi uitasem și de somn, dar și de oboseală.

Odată afișate rezultatele, am plecat spre cămin. Ploaia părea că încetinește însă vântul bătea groaznic. În fața căminului stăteau zeci de tineri, cu bagaje, părinți, rude. Era un haos în care fiecare aștepta să-și primească locul în cămin. După vreo două ore, a fost chemat și eu conform numărului de ordine pe care îl primisem. În urma tuturor procedurilor, am primit loc în camera 14, la parter. Nutream un mix de sentimente: eram fericit, obosit, înghețat și iar fericit. Se făcuse târziu și muream de somn. Mi-am desfăcut bagajele, am făcut cunoștință cu băieții cu care urma să împart bucurii, nevoi și același spațiu de locuit, am făcut un duș și m-am băgat în pat.

Simțeam mirosul albiturilor de acasă iar asta mă bucura. Închizând ochii eram scăldat de un val de împlinire. Am reușit, am ajuns, iar cale întoarsă nu exista. Azi era despre împlinire. Mâine însă, urma să fie despre explorare, descoperire, socializare și regăsire. Regăsirea într-un loc nou, cu și mai multe vise, împliniri și iubiri. Multe iubiri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *