Gânduri de 22

Lăsați-mi inima la sat să dăinuie

Nașterea mea a avut loc sub cerul unui sătuc mic la sudul Moldovei. Acolo am văzut prima rază, am atins țărână fierbinte de vară, m-am răcorit cu apa rece de la izvor, m-am lăsat rănit de iubire și am cunoscut o primă formă de dragoste: din sărutul mamei și din îmbrățișarea tatălui. Acolo am cunoscut apusuri care-ți scaldă ochii cu lumină și lacrimi, mirosul de cireașă-n floare, roua de sâmbătă dimineața când mergeam pe deal cu sapa și încă ceva. Dar despre asta mai târziu.

Anii au trecut, am trecut prin grădiniță, gimnaziu, ulterior prin liceu și am ajuns la facultate. Nu am fost genul de persoană limitată geografic. Am căutat mereu să mă dezvolt, să mă implic în diverse proiecte, să absorb cunoștințe și să caut noi și noi experiențe. Cu alte cuvinte nu am stat locului doar pentru că proveneam dintr-un sat micuț, cu oameni muncitori, care iubesc, iartă și se bucură de ziua de astăzi, frământând-o în minte pe cea de mâine.

Au existat perioade în care plecam odată la câteva luni: ba la olimpiade republicane, ba la dezbateri naționale și regionale, ba la tabără, ba la diverse workshopuri și conferințe. Însă reveneam mereu cu drag, istovit și fericit. Unoeori cu premii, alteori cu mențiuni, alteori doar cu tinerețea care îmi juca în privire.

Ajuns la Sibiu, în primele săptămâini am simțit o durere în piept. Mă ardea pe zi ce trecea și cât de straniu nu ar părea, reușeam să o calmez doar cu vocea mamei, zâmbetul tatei și grija celor dragi. Uneori îi făceam față, alteori însă nu rezistam. Am avut nevoie de timp ca să înțeleg ce de fapt era durerea care nu-mi dădea pace. Am să revin la începutul articolului pentru că acum e momentul acelui ceva pe care l-am enunțat. E dorul, dorul pentru baștină și pentru tot ce mă leagă de ea.

Acel tot e atât de mare încât nu mi-ar ajunge o viață pentru a-l așterne pe o mulțime de foi. Dorul de a merge în grădină și de a culege niște roșii proapete, de a merge în pivniță pentru o bucată de brânză și un ulcior de vin, de a te trezi înaintea soarelui și a merge cu tata la cosit sau cu prietenii la furat de căpșuni, dorul de a da strugurii prin mustuitor și de a culege vișine pentru compotul pentru iarnă. Dorul e-n toate și toate în dor se-neacă.

În toată nebunia de a ne afirma, a ne crește personalitatea, a utliza și a crea posibilități, avem tendința de a ne căuta fericirea în orașele mari. Și nu că ar fi greșit. O mulțime se adaptează și ulterior privesc cu scepticism viața de la sat, căutând o serie de pretexte și dezavantaje. Cu siguranță ele există și vor exista. Alegerea însă o facem noi mereu. Contrar faptului, amintirea de unde venim și de unde ni se trage dorul, trebuie să persiste. Nu e o rușine să zici de unde vii. E o realitate care trebuie să ne curgă prin vene.

Cu toții avem nevoie de acea liniște. De acel răsărit, de acea rouă și de acea roșie culeasă din grădină. Pentru mine, viața la sat rămâne o definiție a relațiilor frumoase între oameni, a ajutorului pe care și-l acorda unul altuia și a bunătății necontenite. Asta nu ar însemna că toți trebuie să revenim la sat lăsând marele centre industriale să se stingă. Cu toți avem nevoie de echilibru. Unde, cum și pe ce perioadă îl adoptăm depinde de noi.

De fiecare dată îmbrățișarea cu privirea a câmpiilor pe care am hoinărit, cu gâștele, vacile, oile, unde am mâncat cartofi și slană pe jăratecul care a facut atâtea găuri în mai toți pantalonii pentru că săream peste el, în pădurile în care am cântat și făcut colibe, pe dealurile unde am mers cu sania printre nămeți mai mari decât mine, e purtătoare de regăsire. Regăsirea proprie a cine sunt și ce-mi doresc eu de la viață, dar și regăsirea persoanelor care m-au format, m-au călit, m-au iubit. Și continuă să mă iubească.

Poate e de modă veche (deși eu nu cred asta) însă îmi doresc ca inima să-mi dăinuie la sat. Să stea nebună și în tihnă, flămândă și sătulă, dornică și obosită, la ceas de chindii și la vreme de apus. Nu știu când, nu știu pe ce perioadă și în ce circumstanțe, însă acolo o voi lăsa să se avânte-n joc cu iubirea. Și cu a ei soră, nemurirea!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *