Episoade

Hai să ne bucurăm de o cafea la Oradea

Curajul. Unii dintre noi îl caută obsesiv pentru a-și juca rolul de bază în construirea viselor noastre. Alții îl au de la mama natură. Cert este că există momente în care ne bate la ușă și se cere la cină. Ar fi frumos, din perspectiva bunului simț și al ospitalității să-l primim și să mai povestim cu el. Unii fac acest lucru de fiecare dată, alții mai rar. Dar există și oameni care nu văd rost. Și pierd.

Într-o seară de joi, privind apusul și reflectând asupra obligațiilor de om matur, m-am trezit cu o bătaie la ușă. Nu așteptam pe nimeni, însă am mers să văd cine este. După ce i-am invitat în casă și am stat la o bere rece la balcon. După toate poveștile, a doua zi, seara, eram în gara din Cluj luând bilete către Oradea.

Am avut doi musafiri, prezența cărora a fost o bucurie: erau curajul și dorul. Curajul de a lăsa totul pe câteva ore și dorul de evadare. După câteva beri, dar și mai multe zâmbete le-am mulțumit de vizită și le-am zis că îi mai aștept cu mare drag.

Sâmbătă dimineața, treaz înaitea soarelui, îmi strângeam în grabă ghiozdanul. Am preferat să mai stau 20 de minute în pat și acum mă costau tare scump. Câteva mere, 4 banane, ceva sandwich-uri, apă, trepiedul și încă o groază de lucruri pentru o bună desfășurare a călătoriei spontane. Pălăria pe cap, adidași comozi și o dorință de mă revedea cu cerul orădean.

Am luat-o la fugă pentru a nu scăpa trenul. Urcat în grabă într-un taxi, am ajuns la timp din fericire. Și soarele a început să-mi facă cu ochiul pe semne că mă aștepta o zi frumoasă. Recunosc că de fiecare dată așa fac. Fără să vreau. De ce? Răspunsul la această întrebare te așteaptă într-un articol în care am desfășurat mai mult ideea de călătorii pe care îl poți accesa, chiar aici.

În tren m-am bucurat de ”Origini” de Dan Brown și de somn. Foarte puțin, însă care mi-a prins tare bine. În mai puțin de 3 ore, pășeam hotărât sub cerul orădean și nerăbdător de a-i redescoperi frumusețea. Ajuns în centru cu tramvaiul, de călătoria cu care m-am bucurat ca un copil, am fost surpins într-un mod plăcut de faptul că mai multe atracții se află în plin proces de renovare, printre care și Teatrul de Stat.

Am laut la pas Pasajul Vulturului unde a fost musai să fac o poză de frumos ce era și la cât de bine se pupa el cu pălăria mea. După aia am explorat piața Unirii și unele străduțe aferente acesteia. Am stat la umbra mesteacănilor bătrâni și înalți din parcul 1 Decembrie după care m-am bucurat de spiritul alert de pe Calea Republicii al oamenilor care undeva se grăbeau, simțindu-mă pe câteva momente un localnic.

Aș fi egoist dacă nu aș prezenta ce-al doilea motiv pentru care am dat o fugă la Oradea. Pe lângă cel de evadare din ritmul clujean, am mers să beau o cafea. Poate veți spune că nu e nebunie curată. Să mergi într-un alt oraș pentru a bea o cafea când oferta de localuri de cafea bună e atât de vastă în Cluj? Da este nebunie curată și da, localurile din Cluj cu cafea bună sunt multe.

Oradea nu numai că este altceva, ci îți oferă senzația că ești altcineva. Același cer, arhitectură cu elemente similare, oameni care se bucură de viața momentului. Diferit însă ești tu și ce simți în acele momente. De prima dată când am văzut acest oraș am simțit o fărâmă de ”acasă”. De această dată am simțit-o mai mult și cine știe, poate în timpul apropiat îmi voi deschide larg brațele pentru acest oraș.

Cafeua am știut din prima unde am să o servesc. În același loc care prima dată mi-ai făcut cu ochiul – The Dripper, însă despre el mai multe, în curând. După ce m-am bucurat de un Flat cu totul special by Dripper Blend: Kenya, Honduras și Brazilia m-am avântat din nou în explorare.

În toată nebunia aia de a vedea totul și toate, m-am trezit cu un mesaj pe instagram din partea unui mândru flăcău pe care îl urmăresc. M-a invitat ghiciți unde? La o cafea! N-am stat mult pe dubiu căci mai aveam încă vreo 3 ore până la tren și am mers să-l cunosc și să mă bucur de încă o cafea, de data acesta la Tucano.

Omul a fost o adevărată prezență și un zâmbet.  M-a servit cu o cafea și m-a bucurat cu felul lui de a fi. Am stat la povești și am fi tot stat dacă nu trebuia să revin în orașul în care m-a adoptat cu o enormă dragoste și un imens dor. Am tras o poză, că no, să fie ca amintire cât suntem tineri și frumoși căci după aia…

În grabă mare am luat tramvaiul înapoi spre gară și m-am urcat în tren cu un zâmbet până la urechi. Ziua aia îmi oferise mai multe decât îmi doream, în pofida oboselii, lispei de somn și caniculei. I-am oferit o îmbrățișare orașului, spunându-i că o să revin. Cu un vin bun și o dragoste care generează rădăcini din ce în ce mai mari.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *