Episoade

Aparatul dentar: chin și savoare. Partea 1

Accesoriu, ajutor și un prieten de încredere. E cu tine când te prinde o ploaia din aia puternică, mergi la mare și faci câte un selfie pentru a trimite prietenilor. Straniu sau nu, e despre aparatul dentar. Da, ai citit bine. Acea ”chestie” care este prezentă pentru o perioadă de câțiva ani în funcție de nivelul de gravitate a poziționării dinților tăi. Desigur poate varia. Acum, la momentul când îți scriu acest articol el este deja cu mine de 1 an, 2 luni, 3 zile și 12 secunde. Trăiesc o frumoasă relație de prietenie. Ne susținem reciproc, ne ajutăm dar cel mai important el mă învață cum să zâmbesc. Lăsând gluma la o parte, vreau să vă împărtășesc câte ceva din experiența mea de purtător a aparatului dentar. Nu este un articol în care încerc să abordez tematica din perspectivă medicală, nicidecum. Vreau să stăm la o poveste despre cum eu, am ajuns să port aparat dentar și cât de straniu n-ar suna, despre încrederea care ți-o oferă, cel puțin în cazul meu.

Cum majoritatea istorioarelor încep în copilărie, aceasta nu este o excepție. Toate bune și frumoase până la 15 ani. Dinții începeau în a nu se poziționa într-o formă corectă, cum este firesc, unii evidențiindu-se prin ieșirea un pic în față. Nu era grav și mi se părea ceva normal. Timpul se scurgea și situația se agrava treptat. Peste ceva timp am decis că am nevoie de părerea unui specialist. În urma unei consultații s-au confirmat presupunerile mele. Dinții mei erau predestinați spre a se împinge unul în altul, accentuându-se că aveam insuficient spațiu pe arcada superioară, fapt care provoca poziționarea incorectă a lor. În acea perioadă, tehica aparatului dentar nu era atât de populară printre medici sau cel mai probabil nu știam eu suficient de mult despre ea. Drept urmare, intrasem într-o perioadă de comoditate cu dantura mea. Nu era una perfectă, însă nici nu avea un nivel de gravitate înalt. Totuși nu-mi permiteam să râd în hohote pentru că mi se părea că toți se uitau la mine, făcându-și o părere nu prea bună. Acest fapt mă intimida și îmi fura din încrederea în sine. Deseori, chiar eram ușor jignit de colegii mei, fapt care în perioada de adolescență mă marca și pe alocuri chiar îmi crea frustrări. Conțientizam faptul că am nevoie de aparat dentar, pentru că la un moment dat realizezi că nu aspectul fizic contează, cât încrederea în sine. Ai vrea să zâmbești ba chiar să râzi în hohote fără a fi deranjat de priviri stânjenitoare.

Am început să apelez la diferiți medici. Fiecare venea cu soluția lui, unele mai bune și pe termen lung, altele mai puțin, însă majoritatea ziceau că șanse nu prea sunt, că e prea târziu, că trebuia să apelez mai devreme și că șansele ca dantura mea să se corecteze sunt nesemnificative. Am ajuns chiar și la unul dintre cei mai buni specialiști din Republica Moldova. După cum a arătat timpul, am apelat la oamenii greșiți. În toată goana asta de a găsi un medic competent care să-mi ofere garanții că totul va decurge în direcția dorită și la un preț în regulă, mă maturizam, iar situația nu era îmbucurătoare. Era perioada liceului, se apropia BAC-ul și eram ocupat cu alte lucruri. Deși nu doream să las asta pe mai târziu exact așa s-a și întâmplat. Știam că îmi doresc să fiu student în România ceea ce complica un pic situația pentru că implica venirea mea acasă în fiecare lună pentru activare și presupunea timp, bani și energie, în cazul în care optam pentru serviciile de acasă. În sinea mea, am luat decizia, că voi încerca în România unde atât numărul de medici e mai mare, fapt care îmi mărea șansele de a găsi pe cineva care să zicem așa ”se va implica în cazul meu”, precum și că voi avea oportunitatea să beneficiez de servicii la nivel european, certificate și recunoscute dacă tot eforturile mele nu s-au soldat cu mult succes în țara natală.

Lumea este mică. E o vorbă valabilă pentru faptul cum am reușit să identific un medic bun și cu mult bun simț, prin cunoștințe. Am fost la o primă consultație în care doamna, ca nici un alt medic mi-a creat o speranță uriașă. Cu zâmbetul pe buze, plăcută de firea ei, m-a asigurat că șanse sunt și că totul va fi așa cum îmi doresc. După decepția prin care am trecut, îmi era greu să cred, însă felul ei de a fi m-a prins. Avea acel ceva nu numai ca medic, dar și ca om. Uniforma cu ursuleți precum și boneta, avea un spirit jucăuș care mă făceau să zâmbesc. După o primă radiografie, situația era deja clară. Aveam nevoie de tratamentul complet al dinților. Fără carii, fără găurele mici și cu un detrataj general. În acest sens am apelat la niște medici, originari din Moldova, tată și fiică, care își desfășurau activitatea în Sibiu, la moment fiind student acolo. Mereu zâmbitori, îmi făceau diferite recomadări și sugestii. Odată ce am realizat tratarea tuturor dinților, am început procesul pentru a aplica aparatul dentar propriu zis.

Așteptam cu mare nerăbdare ziua în care o să mi-l aplice dar și mai mult, acea zi în care voi observa primele modificări. Sună a dorință de copil mic, însă chiar așa era. Situația era mult mai complexă decât m-aș fi așteptat. Deoarece nu exista suficient spațiu între molari pentru a mi se fixa un aparat metalic ca spațiul între maxilar să se lărgească, am purtat câteva luni, aproximativ 3, niște mici elastice fixate între molari ca să-mi creeze spațiu. După aia, mi se fixase acel aparat pe cerul gurii, numit disjunctor maxilar, ca să-mi extindă arcada superioară, pentru ca dinții să poată fi repoziționați. Acesta avea o cheiță cu ajutorul căreia răsuceam un mic mecanism la 180 de grade ca să-mi creeze acel spațiu, în fiecare zi, timp de câteva luni. Nerăbdarea creștea și credeam că nu mai vine ziua în care dinții mei vor fi accesorizați, să zicem. Dar, venise și aceasta…

Probabil, te-ai așteptat de la acest articol să conțină sfaturi pentru tine dacă ești purtător de aparat dentar sau nu, însă fii sigur că urmeză. Prima parte conține experiența mea, pentru că vreau să te regăsești și să crezi în tine, să începi să-ți iubești zâmbetul dar în același timp să tinzi spre ceva mai mult, un zâmbet ca un soare care emană viață, energie și dorință de a zâmbi: de a o face iar, și iar, și iar.

Photo credits: Vadim Ungureanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *