Gânduri de 22

3, 2, 1!

Finalul fiecărui drum: unul abundat de emoții, lacrimi, fie ele pe obraji sau pe suflet, recapitulări, oglindirea în trecut, mici și mari păreri de rău și inevitabila întrebare: ce ar fi fost dacă? Ne întrebăm pentru că într-o oarecare măsură ne dorim o baie fierbinte cu a noastră consolare. Și greșim. Greșim pentru că cale întoarsă nu există.

Trebuie să ne țintim privirile către viitor și să fim recunoscători. Să fim asumați pentru ale noastre fapte, recunoscători pentru rezultatele pe care le-am cules asemenea unor piersici moi și dulci, pentru lucrurile care ne-au făcut să fim mai puternici și încrezuți, și oameii care ne-au scăldat în a lor iubire. Aici nu voi fugi în jurul virgulei și voi spune direct: scăldați în iubirea părinților.

Vineri, 24 mai, am fost prezent la festivitatea de absolvire a unei persoane care îmi definește existența, la Sibiu. Vedeam cu ochiul liber stările de bucurie, împlinire și marea de zâmbete a absolvenților. Erau fericiți că ajunseră până acolo, purtând cu mândrie roba și toca, căutând în sală ochii cei care i-au vegheat de când erau mici, mâinile care le-au oferit grija și inimile care i-au învățat cum să iubească. Unii dădeau alarmați telefoane pentru că evenimentul era pe picior de începere, iar apropiații lor încă nu ajunseră.

Fete zâmbitoare, de o splendoare aparte și băieți care glumeau ba că sunt șomeri, ba că n-o să mai poată ieși la bere, ba că piața așa și așteaptă să-i absorabă asemenea unei burete și că licența asta e o mare bătaie de cap. Privind toatea astea, aveam deja-vu-uri multiple. Mă vedeam pe mine atunci când îi priveam, deși am absolvit abia de un an, cum dădeam telefoane la rând în ziua absolvirii pentru că ai mei stăteau într-un trafic greu de descris.

Pe parcursul evenimentului, pe lângă faptul că admiram tineri frumoși, zvelți, cu vise mari și aspirații uriașe, priveam ochii părinților. Ochi plini de dragoste, mândrie, recunoaștere și iarăși dragoste. Picii lor de odată, astăzi stăteau cu pieptul înainte și pășeau încă o treaptă în viața lor. Vedeam cum ascundeau lacrimile în colțul ochilor și zâmbeau. Țineau florile nerăbdători în a le înmâna copiilor lor, stând cuminți și ascultând cum aceaștia sunt lăudați.

Îi vedeam cum le crește inima exponențial și nimic nu mai conta în acel moment. Uitaseră de grijile care îi apasă, de frica de boală, de durerile sufletești pe care le aveau. Era o bucurie pură de părinte. Nu își mai aminteau prin câte au trebuit să treacă alături de copii lor. Nu mai conta nimic, decât pruncul său care își ridica diploma și iradia de fericire.

Nu erau toți de aceeași vârstă cu mine. Am văzut și persoane de peste 30 de ani, care au găsit puteri în ei și curaj de a se întoarce pe băncile facultății, cu griji casnice pe cap, alături de un soț iubitor și înțelegător și copii care își susțineau mama în perioada de sesiune cu tot ce puteau ei. Realizam prin persoana lor, că nicodată nu e târziu. Singurul lucru care ne oprește suntem noi înșine. Noi, suntem cheia către toate ușile, iar dacă o utilizăm sau nu, depinde de noi.

Cineva urma să lucreze în domeniu, iar cineva deja o făcea. Cineva avea regrete, iar altcineva își găsise iubirea vieții. Cineva legase prietenii pe o viață, iar altcineva înțelese care este visul său cel mai arzător. Unii au învins plecarea în neștiință a persoanelor iubite, alții au parcurs sute de kilometri, unii au fost limitați de puținii bănuți sau de limitele impuse de circumstanțe. Contrar acestor fapte, toți își căutău fericirea. Și eram sigur că aveau să o găsească.

Realizam în acele momente că nu facultatea e cea care ne formează. Am un respect deosebit pentru toate facultățile, însă trebuie să recunoaștem că cea care ne formează este însuși, Măria Sa – Viața: greșelile pe care le facem, lucrurile pe care le cunoaștem, experiențele pe care le trăim, provocările pe care ni le lansăm, iubirile care ne rănesc și oamenii care ne iubesc. Toate astea ne fac ceea ce suntem și ceea ce vrem să fim.

Cu siguranță toți dintre ei, atât părinții, absolvenții, rudele acestora, profesorii trăiau clipe de nesiguranță, speranță, dăruire, recunoaștere și mândrie: că au reușit! Majoritatea dintre ei zâmbeau și trăiau din plin clipa. Mâine era o nouă zi, licența intra ca un sportiv de performanță pe ultima sută de metri, iar toca se înălța pentru câteva momente, asemenea unei păsări, dornică de lumea mare, dornică de aerul rece al cerului, dornică de viață și de soare. 

3, 2, 1!

P.S. Poza este realizată anul trecut, la festvitatea mea de abolvire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *